Un pahar de must

Ma simt onorata pentru ca am primit un premiu de la Sonho de Lisboa!

La un premiu de toamna trebuie sa raspunzi tot cu ceva de toamna, asa ca voi bea un pahar de must adevarat, proaspat, dulce si inca neinasprit, cu urarea mea ca atunci cand mustul va ajunge vin, toate visele sa se implineasca !

Multumesc, Sonho de Lisboa!

De ce nu sunt bani pentru a salva o viata???

Astazi, la serviciu, la indemnul unui coleg care primise un mesaj pe e-mail de la un prieten, toti oamenii din departamentul din care fac parte, am strans bani si i-am depus intr-un cont pentru o fetita bolnava de cancer, ai carei parinti se straduiau pe ultima suta de metri sa completeze suma de 30.000 Euro necesari pentru tratamentul in strainatate al bietului copil.

Fiecare din noi a dat o suma mai mare, sau mai mica, dupa cum l-a tinut buzunarul in acest moment, dar, este important de mentionat, ca nu a fost nimeni care sa refuze sa contribuie. Cu constiinta ca renuntand la o ciocolata, o prajiturica sau un pachet de tigari, poti sa ajuti, macar un pic, la rezolvarea unor probleme de viata si moarte, colegii mei, mai tineri sau mai in varsta, au bagat fara sovaiala mana in buzunare, iar banii stransi au fost trimisi catre parintii copilului, cu speranta ca vor fi de folos.

Dar, desi nu am ezitat nici o secunda sa contribui si eu, m-am intrebat de ce trebuie sa facem noi chete, in urma unor mesaje trimise de la unul la altul, pentru ca sa se stranga banii necesari pentru salvarea vietii unui copil, cand aceasta sarcina ii revine statului roman, care strange de la tot omul, bani, pentru astfel de lucruri!

In fiecare luna, ni se retin din salariu, sume care se vireaza in contul asigurarilor sociale, din care ar trebui sa fie acoperite cheltuielile necesare pentru rezolvarea tuturor situatiilor, mai ales a celor dramatice, cum este si cazul acestui copil grav bolnav. Numai daca as insuma banii care au fost varsati in numele meu in acest cont, de cand lucrez eu, suma ar fi destul de importanta. Iar daca voi compara aceasta suma cu totalul cheltuielilor facute pentru mine din acest buget, reprezentand: concedii medicale, consultatii medicale sau internari in spital, etc, rezultatul ar dovedi ca, eu personal, aproape nu am beneficiat de acesti bani. Presupun ca acelasi lucru se intampla si cu marea masa a contribuabililor. Si totusi, pentru un copil bolnav, a carui speranta si viata depind de un tratament, nu se gasesc bani!

Iar, ceea ce am expus eu aici, nu este un caz singular! Seara de seara, diferite posturi de televiziune, au emisiuni speciale, in care prezinta cazuri la fel de dramatice, solicitand ajutorul oamenilor cu suflet, pentru salvarea unor vieti, dar care salvare ar trebui realizata dintr-un bun inceput, din bugetul de asigurari sociale, dar pentru care nu sunt bani!

De ce nu se gasesc bani pentru asa ceva? Unde sunt acesti bani?? Nimeni, nu cred ca poate da o explicatie plauzibila!

Si atunci, cum sa nu ma revolt, cum sa nu fiu mai mult decat indignata!?!

Adica, se gasesc bani pentru ca sa se faca niste decoratiuni grotesti ca "minunatul" montaj de plante tunse ciudat, copacei cu cristale si alte prostii, aflat in fata Cimitirului Bellu (care in mod sigur, a costat mai mult decat tratamentul pentru 10 copii bolnavi), se gasesc bani pentru masini de lux pentru domnii din parlament si pentru cei care sunt in slujba lor, se gasesc bani pentru schimbarea in fiecare luna a florilor din scuarurile aflate in diferite intersectii ale orasului, dar bani pentru un om bolnav, care are ghinionul sa aiba nevoie de un tratament costisitor.... nu mai sunt!

Sau cumva, responsabilii de la Ministerul Sanatatii nu au dat bani, pentru ca au considerat cazul copilului respectiv ca fiind pierdut si au refuzat sa faca o investitie nerentabila... Mi se face de-a dreptul rau, daca ma gandesc ca o astfel de ipoteza ar putea fi adevarata...

Ce fel de oameni suntem? In ce fel de monstri ne-am transformat daca dam banii pe tot felul de prostii (prin intermediul reprezentantilor nostri, alesi cu mare grija), dar nu ne mai ajung banii pentru un copil bolnav ? Si unde vom ajunge, daca vom continua in acest mod???

"Logica" de gospodar?

Traiesc in Bucuresti, un oras care se vrea european, dar care este extrem de departe de acest deziderat, dupa cum oricine poate sa vada, daca face numai cativa pasi chiar prin centrul orasului. Iar acest lucru este extrem de trist si revoltator.

Se fac multe lucruri numai pentru a cheltui bani si pentru a"bifa" actiunea, dar fara a se acorda nici cea mai mica consideratie scopului final pentru care se presupune ca au fost facute. In acest sens, "inteligenta romaneasca in actiune", nu inceteaza sa ma surprinda.

Cand mergi pe strada si te uiti in jur, vezi tot felul de "minunatii", care te fac sa te intrebi daca nu cumva lucrarea respectiva a fost incredintata, din eroare, unui evadat de la spitalul 9, sectia"Creativi" sau daca cei au realizat-o au inteles ce se cere de la ei...

In plin centrul orasului, se afla o statie de troleibuze si autobuze.

Pentru adapostirea cetatenilor care asteapta mijloacele de transport, in statie a fost amplasata o cusca din sticla, in mijlocul careia a fost pusa si o banca, pentru cei pe care lunga asteptare a unui troleibuz i-ar obosi peste masura.

Pentru ca oamenii sa aiba unde sa arunce biletele folosite sau alte lucruri inutile, langa refugiul din sticla au fost amplasate doua cosuri de gunoi, cate unul pe fiecare parte a custii respective, iar alaturi, a fost instalat si un aparat pentru incarcarea cartelelor pentru telefoane mobile.

Pana aici, toate bune si frumoase! Ati putea spune ca avem de a face cu un om gospodar, care s-a gandit la toate si s-a straduit ca oamenii sa aiba totul la indemana.

Dar, sa ne uitam cum sunt asezate lucrurile in realitate.

In primul rand, refugiul din sticla si metal este amplasat in marginea trotuarului, la maxim o latime de bordura de partea carosabila. Pe laterale, in foarte putinul spatiu ramas, au fost montate cosurile de gunoi, inchizand ca o capcana refugiul.

Astfel, cel care vrea sa intre sau sa iasa din refugiu, fie calca pe spatiul carosabil, fie sterge cosurile de gunoi cu hainele, iar actiunea respectiva devine o adevarata performanta, in cazul in care un mijloc de transport in comun se opreste in statie, foarte aproape de trotuar.

Mai trebuie sa adaug, ca exact in fata refugiului, strada pe partea carosabila este usor adancita datorita greutatii nenumaratelor vehicule care opresc in statie, astfel ca la vreme de ploaie, acolo se aduna ca intr-un lighean, apa si noroi, pe care rotile masinilor care trec pe strada, le arunca in suvoaie, pe inconstientii care au ideea nefericita sa se adaposteasca in refugiul respectiv.

In completare, aparatul pentru incarcarea cartelelor telefonice a fost amplasat aproape de marginea trotuarului, exact in locul in care oamenii coboara din mijloacele de transport, astfel incat, riscul de a te impiedica de el sau chiar sa dai cu capul de el la coborarea din mijlocul de transport este extrem de mare.

Ma intreb, daca pentru realizarea lucrarii au fost angajati niste oameni maturi, normali la minte, sau niste copii de gradinita care s-au jucat cu Lego si s-au straduit sa aranjeze totul cat mai grupat, pentru ca asa le-a spus doamna educatoare ca este frumos.

Unde le-a fost mintea si unde le-au fost ochii "specialistilor" platiti pentru aceasta lucrare, cand au plasat obiectele respective in aceasta maniera? La ce s-au gandit si cum au crezut ca vor fi de folos cetatenilor? Au trecut, oare, vreodata prin statie, sa isi vada minunata opera, in functiune? Au fost multumiti de ce au facut? Sau nu s-au gandit de loc, pentru ca de fapt nu le pasa?

Oricum, parerea mea este ca au facut lucrurile de mantuiala, intr-un extrem dispret fata de cei care trebuie sa le foloseasca!

Zambetul Caterinei

Multe lucruri din cele intalnite in plimbarea facuta in Grecia mi-au placut mult si amintirea lor ma va urmari multa vreme. As enumera doar cateva, primele care imi vin in minte: albul intens al caselor din satuletele raspandite pe coastele abrupte si terasate ale insulelor, bisericutele mici si albe intalnite la tot pasul, nenumaratele mori de vant si porumbare, bogatia de flori puse in vase de tot felul pe strazile pietruite ale satelor, salutul "Geiasas!" adresat de localnici oricarei persoane intalnite, iaurtul dens cu un strat gros de smantana deasupra, cumparat de la magazine in vase din lut, gustul minunat al sardinelor la gratar sau al fripturii de miel cu sos de lamiie, aroma prajiturii al carei nume nu il stiu, facuta cu mere si scortisoara si bine insiropata, oferita in multe taverne ca desert din partea casei, ciocolata calda cu frisca, servita impreuna cu un paharel de ouzo la cafeneaua din mijlocul portului, sunetul valurilor marii, rostogolindu-se pe plaja din fata pensiunii unde locuiam, leganandu-mi somnul, clampanitul pliscului lui Markos, pelicanul de la magazinul de peşte din piata, imaginea borcanelor cu zeci de feluri de dulceata oferite de comercianti, alaturi de nenumarate soiuri de rahat, si multe altele .

Dar, printre amintirile frumoase ale plimbarii in Grecia, voi pastra si zambetul Caterinei!

Caterina era fiica de 18-19 ani a Carmelei, gazda noastra din Chionia, o localitate mica aflata pe plaja unei insule, in apropierea ruinelor unui templu al lui Poseidon.In afara de camerele pe care le avea de inchiriat, Carmela mai patrona si o taverna, aflata langa plaja.

In fiecare dimineata, Caterina se suia in masina si pleca in orasul apropiat pentru a face aprovizionarea pentru taverna. Apoi, dupa ce se intorcea si preda cumparaturile la bucatarie, se instala cu laptopul la una din mese si lucra linistita. Am inteles ca invata pentru un examen. In momentul in care in taverna intra un client, Caterina, isi parasea imediat calculatorul si se prezenta prompt pentru a prelua comanda. Intotdeauna era extrem de amabila, dadea explicatii ample asupra felurilor de mancare oferite, raspundea cu bunavointa si rabdare la toate intrebarile, alerga la bucatarie si se asigura ca fiecare client a primit ce dorise si ca este multumit. Nu am vazut-o niciodata pe Caterina sa se enerveze, sa ofteze sau sa se incrunte macar, ca trebuie sa isi lase calculatorul pentru ca sa ii serveasca pe clienti. In schimb, fiecarui client care venea la taverna, indiferent de cat de mica sau mare era comanda, Caterina ii daruia un zambet, un zambet mare si sincer, din toata inima, care parea sa spuna: "Multumesc mult ca ati venit la taverna noastra, multumesc ca mi-ati dat posibilitatea sa va ofer cele mai bune lucruri pregatite de noi !".

Mancarea de la taverna era buna, dar cred ca faptul ca iti era adusa cu atata placere o facea si mai gustoasa. Asa ca acum, si eu pot spune, la randul meu: Multumesc mult Caterina, multumesc pentru zambetul tau care m-a facut sa ma simt bine si sa inteleg ca te bucurai ca eu eram acolo!

Gata cu vacanta!

Gata cu vacanta! După 15 zile de plimbare, iată-mă din nou acasă.

Am petrecut 15 zile pe alte meleaguri, am cunoscut alte locuri si alţi oameni, am facut cunoştinţă si cu modul lor de a trata diverse probleme.

Ce m-a impresionat din cele văzute pe unde am umblat? Multe, dar voi încerca să vi le povestesc pe rând.

Dar, aşa cum Lady Io şi-a dat seama ca a ajuns în România aşa cum povesteşte aici, şi eu am constatat cu destulă neplacere că am revenit la niste realităţi, pe care aproape le uitasem in timpul zilelor de vacanţă.

După ce am văzut că la alţii lucrurile se rezolvă simplu si frumos, am început din nou, cu tot mai multă supărare, să văd toate lucrurile strâmbe de la noi şi să mă întreb, de ce atât de multe lucruri sunt făcute, parcă intenţionat, să fie prost!

Să vă dau un mic exemplu:

Dacă mergi pe Bulevardul Unirii, de la magazinul Unirea, spre fostul magazin Junior, actualul sediu al unui tribunal, poţi vedea ca între şirul de blocuri aflat pe partea stângă si strada, se afla doua alei pietonale si doua fâşii de spaţiu verde.

Pe prima alee, cea mai apropiată de blocuri, la orice oră din zi şi din noapte, sunt parcate claie peste grămada, nenumărate maşini, probabil ale celor care locuiesc in blocurile respective şi ale celor care lucrează sau au treabă la instituţiile din zonă.

Tot pe acolo circulă şi pietonii, destul de mulţi după cum se vede!

Destul de greu de circulat pentru cei cu masini, care trebuie sa intre sau sa iasa din acest loc, la fel de greu si pentru pietonii care simt că nu mai au loc pe trotuarul lor din cauza maşinilor. Inghesuială mare! Imi imaginez cum trebuie să fie când incerci să iţi găseşti un loc să iţi parchezi maşina...

Pe cea de-a doua alee, nici o maşină şi doar câţiva pietoni rătăciţi.

M-am intrebat de ce această diferenţă? De ce nu sunt parcate maşini si pe aceasta a doua alee?

Am aflat şi raspunsul: Cineva, un "bun organizator", probabil de la Primarie, a decis ca această a doua alee să fie inchisă la capete cu nişte stalpişori pentru a impiedica astfel circulaţia şi parcarea maşinilor.

Ce a rezolvat cu asta? Nu ştiu! Poate ştiţi voi....

Oamenii işi parchează maşinile pe prima alee, pentru ca alt loc unde să le puna nu au, spaţiile de parcare din Bucureşti fiind, evident, o reală problemă insurmontabilă.

Pietonii circula şi ei pe prima alee, pentru că aceea se află mai aproape de punctele lor de interes (locuinţă, restaurante, tribunal, bănci, alte instituţii).

Dacă cea de a doua alee, care in mod evident nu reprezintă o alternativă reală si atractivă pentru pietoni, era lăsată şi ea liberă utilizării pentru circulaţia şi parcarea maşinilor, ar fi degrevat considerabil situaţia de pe prima alee !

Eu sunt un pieton convins, după cum v-aţi dat seama! Dacă ar fi după mine, pe nici un trotuar nu ar trebui sa se găseasca nici o maşină!

Dar, nu poţi nici să nu ii inţelegi pe cei care realmente chiar nu au unde işi pune maşinile... Vin la serviciu din celalalt capăt al oraşului şi cand ajung aici, ce sa facă? Să plieze maşina şi să o pună in buzunar? Sau să o ducă in parcarea etajată de la Unirea unde ora de parcare costa 5 lei (9 ore, adica timpul minim cât stai la serviciu, inseamnă 45 lei pe zi şi deci cam 900 lei pe lună, o nimica toată)?

Concluzia mea este că din prostie sau răutate, unii reuşesc să ne facă viaţa mai grea decat este ea oricum. Inventează bariere, pun stâlpi, crează oprelişti, nu pentru că ar fi necesar, ci doar pentru a-şi dovedi lor înşişi, cât de importanţi sunt ei pe acest pământ şi că noi, cetăţenii de rând, depindem de bunul lor plac.

Din nefericire, avem şi noi in minte bariere, care ne impiedică să ne ducem si să ii "scuturăm" corespunzător pe aceşti "inventatori de probleme"!

Se poate ca lucrurile sa mearga bine!

Obisnuindu-ma ca in general in Romania toate lucrurile merg prost, ca acolo unde te duci sa rezolvi o problema simpla, vei gasi niste bariere iscate din nimic, dar insurmontabile, ca drepturile tale sunt calcate in picioare mai rau decat cel mai jalnic preş, dar in schimb ai o multime de obligatii, ca functionarii publici care sunt platiti din banii tai sa te serveasca, sunt plictisiti si lipsiti de bunavointa, si asa mai departe, am devenit foarte lipsita de orice incredere in buna desfasurare a oricarei actiuni.

De aceea, nici nu m-am mirat astazi cand am vrut sa iau metroul si la bariera cu aparatele de taxat bilete, am pus cartela in aparat, bara nu s-a deschis pentru a imi permite trecerea, cartonasul a sarit afara, femeia de serviciu care matura pe acolo a opinat ca nu l-am introdus suficient si ca trebuie apasat mai bine, ca asa a facut aparatul respectiv toata ziua, asa ca l-am apasat din nou la loc si SURPRIZA! bara s-a deschis, dar aveam inregistrate doua intrari pe cartela. Cand m-am dus la supraveghetoare sa ii povestesc ce am patit, mi-a zis razand ca bine mi s-a intamplat, ca nu trebuia sa bag cartonasul a doua oara si ca barele nu se deschid intotdeauna pentru ca mai sunt si defecte pe lumea asta, iar aparatul merge mai greu.. dar totusi merge daca apesi mai bine cartela. Adica, pe scurt, putin i-a pasat de faptul ca in mod accidental mi s-au luat banii pe 2 intrari, desi lucrul era absolut evident si in plus stia si ca aparatul respectiv merge prost!. Ce conteaza ca am pierdut eu 1 leu sau cat costa calatoria... ea a facut haz! Oare pentru asta a fost angajata acolo?

Dupa ce mi-am innabusit revolta, fiind inutil a ma razboi cu morile de vant precum binecunoscutul personaj al lui Cervantes, am luat metroul si am debarcat in Piata Romana pentru a ajunge la Biroul de Pasapoarte din Iorga, catre care ma indreptam de fapt, destul de stresata intrucat imi dadusem seama cu multa intarziere ca plec in concediu peste cateva zile, iar pasaportul meu expira tot cam atunci.

Aici insa, lucrurile s-au desfasurat intr-o maniera uluitoare, de nu imi venea sa cred ca sunt in Romania.

La intrare era un ghiseu de informatii de unde luai formularul de cerere, dar functionarul de acolo, cand solicitai formularele respective, te intreba daca ai xerocopii dupa buletin si daca ai achitat taxele necesare la CEC, indrumandu-te exact unde te poti duce in apropiere pentru ca sa rezolvi aceste probleme. Pentru a accede la cele doua ghisee unde se procesau cererile, oamenii stateau la o coada, nu foarte mare, iar printre oamenii care completau formularele pe masa sau pe margini de pervaz, se plimba o functionara care le dadea lamuriri si ii ajuta la completarea hartiilor, astfel ca atunci cand omul ajungea la ghiseu avea toate documentele necesare puse la punct. La ghiseu se verificau imediat documentele si ti se facea si o fotografie, astfel ca fiecare persoana statea la ghiseul respectiv doar cateva minute.

Cand am platit taxa de urgenta si omul de la ghiseu s-a uitat la ceas si mi-a spus ca la 12 , 35 pot sa imi iau pasaportul, adica in exact 2 ore din momentul in care imi facuse fotografia, eu sincer nu l-am crezut! V-am spus ca mi-am pierdut de mult increderea ca ca lucrurile pot sa se desfasoare bine.

Desi aveam numeroase indoieli in minte, gandindu-ma ca in mod sigur cand ajung la ghiseu pentru ca sa primesc pasaportul, mi se va spune ca nu se poate deocamdata pentru ca imi lipseste adeverinta de la responsabilul de bloc si referatul favorabil al educatoarei mele de la gradinita, sau ca masina de facut pasapoarte s-a stricat, sau ca banii depusi la CEC s-au ratacit si trebuie recuperati si depusi din nou, la ora 13 am aterizat din nou, la Directia Pasapoarte, la etaj de aceasta data, la alt ghiseu. Aici, un alt functionar, mi-a luat buletinul, m-a pus sa semnez de primire si mi-a inmanat noul meu pasaport. Incredibil!

Adica, SE POATE!

Se poate ca lucrurile sa mearga bine!

Adica, exista in Romania si institutii cu un sistem de procesare a solicitarilor bine pus la punct, cu functionari amabili si competenti, unde o coada nu devine un cosmar, iar un functionar de la ghiseu nu este un soi de Zeu atotputernic care face numai ce are el chef, cand are chef, care nu te trimite dupa cai verzi pe pereti, numai sa isi dovedeasca lui insusi cat este el de necesar pe acest pamant.

Ar fi o utopie sa ne gandim ca putem sa ii punem pe toti functionarii din Romania sa faca un stagiu de o saptamana la Directia de Pasapoarte, ca sa vada cum trebuie sa se desfasoare lucrurile. E clar ca asa ceva nu se poate face. Dar ma gandesc ca poate macar o parte din ei trec pe acolo si poate in putinul timp pe care sunt obligati sa il piarda acolo, invata macar un pic din ce asteptam noi de la ei.

La plimbare pe jos spre Universitate

Astăzi pe la 6,30, am plecat de la serviciu la pas, spre Universitate, gândindu-ma ca un pic de plimbare este tot ce imi doresc ca să imi sterg din minte toate problemele unei zile grele de muncă. Incă incruntată si enumerand ce mai am de facut mâine si in zilele ce urmează, mi-am dat seama ca păşeam cu ochii in asfalt, numarând gropile, crevasele, hârtoapele.

La fiecare pas, descoperam o noua piedica. Fie ca erau portiuni de strada veche sau noua, hopurile si gaurile erau permanent prezente, parca pentru a-i surprinde si inghiti pe cei neatenti.

Ma gandeam ca unii platesc bani buni pentru a practica sporturi extreme, desi in cursul unei simple plimbari pe jos prin Bucuresti ar putea gasi numeroase provocari, gratis si la indemana, pentru a le spori adrenalina. Este suficient sa incerci sa mergi, fara sa te uiti pe unde pasesti....

De la Unirea pana la Universitate si de acolo pana la Piata Rosetti, fara prea mare efort am fotografiat 63 de astfel de "accidente" stradale.Totul pe un parcurs de cateva sute de metri, in plin centrul Bucurestiului, un oras pe care "alesii" nostri il vor european.

Daca in centru este asa, cum este oare la periferie? Nici nu cutez sa ma gandesc, brrrr.....

Cum este posibil sa ajunga un oras in acest hal de ruina si decrepitudine?

Ma doare sufletul cand vad aceste lucruri.

Bucurestiul aranjat cu grija ar putea fi incantator. Candva a fost! Nu trebuie mari minuni. Trebuie strazi asfaltate si marcate corect, luminate, curate si flori, dar simple si usor de intretinut. Decat sa se dea bani pe prostii costisitoare si aiuristice, mai bine s-ar face lucruri elementare.

Vrei sa aduci turisti, prima oara amenajezi intradevar locul unde vrei sa ii aduci! Il amenajezi asa incat sa le placa, sa se simta in Europa, nu sa le zbieri tu in urechi ca aici sunt in Europa si ei de fapt sa creada ca au ajuns din greseala pe Elm Street, in cel mai urat cosmar al vietii lor...